Alina Șova – dincolo de cele două linii roșii

rsz_alina_Șova

Literatura română contemporană e bogată… mai ales în femei care scriu al naibii de bine! Dacă nu mă credeți, intrați la secțiunea de interviuri și convingeți-vă singuri! Astăzi o să vă mai fac cunoștință cu una din ele care într-un timp foarte scurt mi-a devenit tare dragă: Alina Șova. (Avertisment: Alina e cam vorbăreață și ne-am întins la povești, dar cred că asta face interviul frumos: naturalețea)

Bună, Alina! Mă bucur să te cunosc în sfârșit! Am auzit lucruri frumoase despre cartea ta – Două linii roșii – dar pentru început aș vrea să vorbim despre tine! Cine ești tu? Ce pasiuni ai? Când ai început să scrii?

Buna Diana! Și pentru mine este o bucurie să ne cunoaștem. Să văd tineri interesați de    literatura, și mai mult, de literatura contemporană, mi se pare fascinant de-a dreptul. Cred că e nevoie de mult curaj să parcurgi cărți pe care nu ți le-a lăudat nimeni, despre care nu ai auzit la școală, cărți peste care te-ai împiedicat la un moment dat, cărți peste care cerneala din tipografie e încă proaspătă. Recunosc, nici măcar în studenție nu aveam curajul și curiozitatea ta, de aceea permite-mi să te aplaud și să te încurajez să realizezi tot ce îți propui mai departe.

Cine sunt eu? Asta mă întreb și eu, destul de des în ultima vreme, că deh, după o anumită vârstă nu că îți adresezi mai multe întrebări, dar ți se pare că ai destulă experiență încât să ai niște răspunsuri cel puțin interesante. Surpriza e când descoperi că ai idee, dar nu ai habar. Și că poate te-ai întrebat prea devreme sau prea târziu cine ești. De fapt, întrebarea mea     preferată este „ce spune asta despre tine?” și să știi că dacă ești nebun de sincer când răspunzi, poți afla lucruri interesante.

Și ca să îți răspund totuși la întrebare, sunt ce-am ales să fiu dar și ce n-am ales. Filosofic, ha?!  😀

Stai că mai am: sunt suma tuturor întâmplărilor împletite de oamenii ale căror drumuri s-au intersectat cu al meu. Eh, par „’telectuală”?  😆

Lăsând gluma la o parte… ce sa zic, eu sunt un conglomerat de alegeri făcute de mine, alegeri făcute de alții pentru mine, sunt dezamăgiri și regrete peste care am trecut sau cred că am trecut, sunt speranța că o să fie și mai și de acum în colo, sunt voința că pot sa fac ce visez. Sunt cea care face primul pas spre împăcare dar și primul pas spre „nu ne mai vorbim niciodată”. Sunt extremistă și, așa cum îmi spunea un prieten bun, în „meniul meu” nu se găsește modul „normal” – sunt fie epuizant de fericită fie îngrozitor de nefericită, din motive la fel de neimportante, câte-o dată.

Despre pasiuni și alți demoni, nu pot să îți spun decât că, atunci când mă descoperă, pasiunile mă fură cu totul. Așa că nu pot spune că am pasiuni, ci sunt pasionată. Sunt pasionată să cunosc oameni noi. Să stau de vorbă cu ei, să îi ascult, să îi las să mi se confeseze. Dar ce mai mult, mă îndrăgostesc de aventură și necunoscut și cu cât necunoscutul și riscul sunt mai mari cu atât mă arunc mai vânjos în tot ce ar putea sa urmeze. Cam așa a fost și cu scrisul, și cu ultima călătorie pe care am făcut-o, depaaaaarte de casă, și cu cei care îmi devin prieteni peste noapte.

Cu scrisul, e greu de estimat, când am început.

De mica spuneam povești prietenilor de la bloc, povești despre pisici sau iepuri…deh, ce știam și eu atunci, povești ce ne țineau puțin locului atunci când oboseam să batem mingea. Apoi, nu știu, s-au întâmplat multe, multe noroace și nenoroace, și toate m-au făcut să spun într-o zi – „băi, eu o să scriu o carte”. Asta era în urmă cu 5 ani. Și știam și despre ce va fi vorba și cum se va chema. S-ar fi chemat „Podul” și ar fi putut fi citită și de la cap la coadă și de la coadă la cap. Ar fi fost povestea a 2 personaje care s-ar fi întâlnit la mijloc, dar a căror   viață ar fi fost atât de septică, atât de focusată pe „eu” încât ar fi putut fi luată oricum, de la început la sfârșit sau invers, fără prea mari contorsiuni sufletești. Și prin asta, „poetul” voia să zică, uite – câte-o dată ne întâlnim degeaba cu alții, că refuzam să fim schimbați.

Nu mi-a ieșit.

Normal.

Habar nu aveam cum sa fac asta.

Am început cu câteva povestioare, dar când le arătam prietenilor strâmbau, politicos, din nas  😆

Norocul meu – narcisismul: nu m-am lăsat descurajata și am continuat să scriu.

Și cam așa a început adevărata scriitură, cu puțin, foarte puțin, apoi din ce în ce mai mult, și nu neapărat bine. Nici acum nu pot să spun – vai ce bine am scris, sunt desăvârșită!. Nu. Și în Două linii roșii am pasaje de care sunt mândră tare și altele mai de umplutură, dar chiar și acelea îmi sunt dragi, că măcar vorbesc cu sinceritate despre suflet și călătoria acestuia.

Și ca să îți răspund precis la întrebare – la 29 de ani am început să scriu cu gândul că scriu cărți, cu gândul că am început o carte.

Cum s-a născut romanul tău?

Romanul meu – Două linii roșii – a apărut din trei motive:

1 – am vrut să scriu. Așa cum ziceam mai devreme, pur și simplu știam că pot și trebuie să fac asta și că nu trebuie să mă opresc.

2 – trecerea printr-o schimbare profundă în viață. Nu mi-e rușine să spun – înainte să mă apuc să scriu, să vreau să scriu, am înghițit durere și umilință cu polonicul. A fost o lecție pe care mi-au dat-o alții și pe care, cred, mi-am dat-o mie însămi. Trebuia să trec prin asta – durerea este drumul cel mai rapid spre răspunsurile pe care le căutăm. Apoi am dat peste oameni care mi-au schimbat radical modul de gândire, modul în care percepeam lumea, modul în care mă vedeam pe mine, modul în care decideam sa fac alegeri. Și asta m-a transformat. Gregory West Curtin – este numele schimbării mele. El m-a ajutat sa trec peste limite autoimpuse – profund și ireversibil. Iar cartea, cred, a fost dovada cea mai evidentă a transformării mele.

3 – am avut norocul să am oameni care să aibă încredere în mine. Și aici mă refer la Ștefan Caraman, cel căruia îi datorez faptul ca pot să spun că sunt scriitoare. Ștefan, auzisem de el de la prieteni – „băi ce tare scrie omul ăsta, este genial. Și încă e viu” – adică știi tu, contemporan. L-am citit, și mi-a spart mintea. Genial într-adevăr. „Scrisori către Rita” sau „99 de povesti cu cărți” sunt lecturi must have. El a fost primul care a zis „tu scrii bine, mă!”, el m-a recomandat editurii Tracus Arte și lui am să îi mulțumesc că m-a tras de mână și m-a scos la liman.

Care moment ți s-a părut cel mai greu în drumul său de la scriere la publicare?

Ești autor și ai nevoie de promovare? Descoperă serviciile de promovare pentru autori disponibile pe GoodRead.ro

Greu și ușor a fost totul.

Cel mai greu, cred, a fost să acumulez experiența necesară care să mă ajute să scriu. Și când am ajuns la editura, editorul meu la care țin enorm – Vasile – mi-a spus „vezi, nu te grăbi să scrii următoarea carte. Trebuie să trăiești ca să scrii”. Și asa este. Cei care cred că scriitorii scriu din imaginație și despre cai verzi pe pereți se înșeală amarnic. Ca să scrii astfel încât cei care citesc să simtă ceva, să înțeleagă, să se regăsească, trebuie ca tu să fi trăit măcar 50% din ce trăiesc personajele tale – și când spun asta mă refer la emoții nu neapărat la fapte. Trebuie să cunoști frica, rușinea, gelozia, euforia, neîncrederea, suspiciunea, iubirea, neputința, să le cunoști atât de bine încât să le transmiți. A scrie nu este despre ce se întâmplă ci despre CUM se întâmplă. Cum ajung oamenii ăia din poveste să se schimbe, ce îi face să se arunce în poveste, cum fac alegeri, cine decid să fie, ce rol își iau. Despre asta e vorba. De aceea cred ca este fundamental, pentru toți cei care doresc să scrie, sa trăiască fără cenzură. Și să gândească fără limite despre ce ar putea să experimenteze – în durere sau în fericire.

Apoi, pe locul 2, da, a fost greu să găsesc o editura să mă publice. Dar nu foarte greu. Adică…ce e așa greu să îți trimiți manuscrisul la 20 – 30 de edituri. 😆  Ce e așa greu să primești răspunsuri de refuz sau „poate mai târziu”. Asta este business as usual. Așa e viața. Important e să insiști și să ai încredere că ceea ce vrei trebuie să fie împlinit. Rezolvări se vor găsi mereu. Singura piedică, cea mai mare, nu poți fi decât tu însuți, așa că, dacă decizi să NU te dai la o parte din calea ta, atunci, da, o sa fie al naibii de greu.

 10647117_881278811895065_4048161854471799415_nCum ne-ai descrie, în câteva cuvinte cartea Două linii roșii?

Două linii roșii este un oftat.

Îți vorbește despre alegeri deloc ușoare, despre incertitudini și despre a te îndrăgosti de neprevăzut. Pune în balanță mintea de femeie și cea de bărbat și te lasă liber să îți dai tu răspunsuri.

Vorbește cu curaj despre a ucide vise și gânduri, în mod deliberat, și despre a iubi năluci și speranțe. E o carte onestă și curajoasă.

Te poți îndrăgosti de ea sau o poți detesta, în orice caz, nu te va lăsa indiferent, asta pentru că vorbește despre lucruri nevorbite și mai ales îți dă acces la viață și intuiția secretă a femeilor.

Știi, în literatură sunt multe personaje feminine, dar ghinionul e că sunt scrise de bărbați.

Ana Karenina de exemplu – ce femeie s-ar sinucide astfel încât să fie desfigurată la înmormantare? Pe bune! Mai toată psihologia și tipologia feminină din literatură este construită de bărbați și ce cred bărbații că ar crede femeile: fie sunt prea puternice, fie prea slabe. Dar nu femei din carne și sânge.

În Două linii roșii, Irina, personajul principal, e mai sincera și autonomă decât orice Ana sau doamna Bovary. Măcar pentru asta, cartea merită citită.

Cine/ Ce te inspiră?

Mă inspiră oamenii pe care îi cunosc. Toți. Fără discriminare.

Și emoțiile pe care mi le dau.

Sunt oameni de care mă îndrăgostesc, oameni de care mă feresc și oameni pe care îi asaltez cu întrebări. Fiecare are o poveste care merita spusă, temeri și fericiri secrete, care nu se aseamănă cu nimic în lume. De aceea iubesc să cunosc oameni noi și sa înțeleg mai bine   prieteni vechi. Ei sunt inspirația, fericirea și nefericirea mea de zi cu zi, și îi îmbrățișez pe toți, cu multă dragoste.

Ai vreun mentor? Dar vreun idol într-ale scriiturii?

Mentor da, pe Ștefan Caraman. Și editorul meu, Vasile Mihalache, care ți-am zis, mi-e tare drag, și m-a ajutat să fac din roman ceva mult mai mult decât aș fi putut face singură. I-am ales mentori, dar nu știu dacă ei știu asta, ceea ce e foarte bine, așa e mai autentic. Apelez la ei pentru că sunt sinceri cu ei înșiși și cu mine. De la ei aflu clar ce și cum se face sau nu se face în ale scriiturii sau ale vieții.

Mentor în ale vieții îl am pe Curtin și mai nou, un amic plin de soare și veselie – Ashley   Benjiman, care pur și simplu mă aduce cu picioarele pe pământ în cel mai frumos mod, ori de câte ori am nevoie. „in life you can’t paint yellow over black. You need to bring a new canvas and start all over” este sfat de viață Curtin trademark. Iar de la Ashley citire – „people do things that make other people proud, rather than themselves”. Ce sa mai, ii iubesc pe amândoi.

Idoli nu am. Admir scriitori precum Henry Miller sau Garcia Marquez, Nichita Stănescu sau Anais Nin, dar nu știu ce înseamnă asta decât că îmi place ce și cum scriu. Nu vreau să fiu ca nimeni altcineva decât ca mine însămi, și asta, cred, e ceva sănătos.

Chiar nu am idoli, dar admir mulți oameni de la care am învățat și învăț încă multe.

Îl admir pe tata – pentru că nu se ascunde după deget, pentru că a avut curaj să rupă reguli și rigori când era chiar periculos să faci asta, pentru ca nu-i păsat decât de corectitudine și onoare, și toate astea, cu un simț al umorului fantastic.

O admir pe mama, pentru răbdare, dăruire și sensibilitate, pentru grija și iubirea pe care o dă necondiționat tuturor celor din viața ei, indiferent de context.

O admir pe Diana, prietena mea de suflet, care mută munții din loc atunci când își pune ceva în minte, și e înzestrată cu o bunătate fără margini. Îl admir pe Renaud pentru veselia lui aparent fără griji și pentru grija sa pentru prieteni, aparent fără intenție. O admir pe Corina pentru curajul de a se regăsi pe sine și pe Doina pentru că este o eroină modernă în cel mai original mod. Îl admir pe Giordam pentru calmul și stăpânirea de sine pe care le are atunci când lucrurile scăpa de sub control – „keep cool when the game is hot” – și pe M.C. pentru înțelepciunea și profunzimea cu care ea vede lucrurile.

După cum vezi – așa cum ziceam – oamenii din jur mă pasionează mai mult decât cei din cărți.

Dacă nu ai scrie ai…?

Aș vorbi tare, tare mult. 😆 Spre disperarea prietenilor mei.

Așa că bine că scriu, pentru că iată, pot avea și ei o viața cât de cât normală, alături de mine, iar eu momente de tăcere.

 Prima ta întâlnire cu cărțile a fost…?

Când am învățat să citesc – pe la 5 ani. Ai mei și-au dorit să învăț să citesc mai devreme, ca să îmi fie ușor la școală. De apreciat, ce să zic. Doar că pentru mine a fost un supliciu. Nu înțelegeam care-i faza cu cărțile, de ce e așa important să știi să citești și să citești. Chin. De aceea, se lăsa cu scandal în fiecare seară când trebuia să parcurg paginile destinate zilei   respective. Mama avea răbdare, citea cu mine. Tata îmi dădea temă – citești de aici până aici, apoi vin să te ascult. Păi când zice tata, ceva, e treaba serioasă. Nu cartea. Și uite așa, după lungi seri de supliciu, m-am trezit într-o seară că citisem multe pagini peste semnul lăsat de tata. Mă furase povestea. Și de atunci, dusă am fost.  😀

Prima ta întâlnire cu scrisul a fost…?

Tot la 5 ani: „Ana are mere”, cu litere de tipar.  🙂

Apoi au urmat compunerile de la școală – drăguț. Apoi comentariile – de-a dreptul oribil.

Sincer, până la liceu, n-am avut nicio treabă cu literatura. Citeam doar ce-mi plăcea mie, mama îmi scria comentariile și se chinuia cu mine să-mi trezească un minim interes pentru     literatură. Eșec total.

Norocul meu a fost că în liceu am avut cele mai tari profe de română Adriana Ioniță – care ne-a învățat ce înseamnă precizia în scriitură și apoi doamna Elena Grigoraș – căreia îi datorez totul. Ea nu ne-a cerut să scriem comentarii. Nici să facem „fișe de lectură” la bibliotecă. Nici să știm pe de rost ce a scris nu știu ce critic despre nu știu ce autor.

Ea ne-a pus întrebări: „ce crezi despre…”

Asta m-a ajutat enorm. M-a ajutat să înțeleg că literatura este emoție. Nu e tema pentru acasă. Nu e comentariu literar.

Literatura a prins viață în acel moment și, datorită profesoarei mele, dintr-o loază puturoasă căreia îi scria maică-sa comentariile la romana, am ajuns olimpica la faza pe țară. Într-un semestru.

Ăsta da progres, mon cher.  😀

Primul tău roman este ca…?

Este ca un oftat, asa cum am spus și mai devreme.

Că e oftat de tristețe sau fericire – e treaba cititorului să afle, și poate, să oftăm împreună.

Refugiul tău este…?

Bucătăria.

Știu – sună ciudat, și este. Îmi place în bucătărie pentru că e liniște și nu sunt interesată de nimic din ce e acolo. Eu nu gătesc – pur și simplu nu mă atrage asta. Așa că, spre deosebire de alte spații din casă care te îndeamnă fie la somn, fie la uitat la televizor, bucătăria, pentru mine, e un spațiu septic și gol 😆  Aragazul nu îmi spune nimic. Așa că în bucătărie pot să scriu, să citesc, să îmi fac planuri și să gândesc în liniște.

Apoi ar mai fi plimbările lungi, noaptea.

Pot fi cu mine și cu toți cei din jurul meu, în secret. Aud crâmpeie de conversație care mă lasă în coadă de pește și îmi deschid povești pe care le continui eu apoi, imaginâdu-mi ce și cum. Vad chipuri triste sau fericite, timide sau nepăsătoare și toate, toate mă transpun în alt loc decât cel în care sunt de fapt.

În viitor, ți-ai dori să…?

Să termin cartea la care lucrez acum. E așa o amestecătură în momentul ăsta că mi-e și frică să mă uit peste ea. Lucrez de un an și cam un sfert din ce am scris e în regulă. Și povestea, încă, nu îmi e clară. La fel ca și cu prima carte – am început cu „Podul” am terminat cu Două linii roșii. Cartea are și ea propria ei voință, să știi. Nu știu dacă e la fel pentru toți scriitorii, dar atunci când scrii și scrisul însăși și povestea capătă propria personalitate și te vezi, la un moment dat, luat de mana și dus către lumi pe care nu ți le imaginai că le vei deschide. Asta e frumusețea care mă face să mă îndrăgostesc mereu de povesti și de scris – e o călătorie fără limite peste propriile limite de înțelegere. Și la final te trezești surprins de unde ai ajuns și mândru că încă ești tu dar cu alt zâmbet, alt chip, că te-ai schimbat și că ai crescut o dată cu cartea ta. E minunat.

Un mesaj pentru cititorii noștri!

Faceți ce vă place și faceți-o din inimă! Cu curaj și multă dragoste.

Și să nu vă fie frică să fiți fericiți – indiferent ce înseamnă asta. Chit că o să doară la început, mergeți înainte, prindeți de o aripă fericirea voastră și luptați-vă cu ea, că o să se zbată și nu o sa vrea să stea. Răsplata va fi peste așteptări.

Cu fericirea trebuie să te lupți, nu să o aștepți.

Și citiți Două linii roșii – nu o să vă schimbe viața, dar o să vă dea curaj să vi-o schimbați singuri.

Dacă îți plac articolele noastre, încurajează-ne cu un share :)
Câștigă cartea săptămânii
Peste 8000 goodreaderi s-au alăturat Tribului GoodRead.ro și participă săptămânal la concursul Cartea Săptămânii, în care oferim ca premii multe 📖 foarte faine! Hai și tu! 👍

Descoperă cartea săptămânii

Iubim comentariile tale :)