Despre actul scriitoricesc al Olguței Luncașu Trifan

Vă supun atenției două cărți mai puțin cunoscute, volumul de poezii „Împlinire prin iubire” și romanul „În mâna destinului”,  apărute la editura Rotipo, amândouă purtând semnătura Olguței Luncașu Trifan.

Cele două cărți au un numitor comun, pe lângă numele autoarei, evident. Ambele încearcă cochetarea cu realismul cotidian, situat undeva între rudimentarismul banalului cotidian și nevoia de a găsi anumite răspunsuri.

11954609_10203799430746776_6178057708918997370_n

Olguța Luncașu Trifan, născută în județul Vaslui, la 1 iunie 1971, are frecvente apariții în revistele literare „Melidonium” și „Confluențe literare”, fiind de asemenea și deținătoarea unor premii mai mult sau mai puțin răsunătoare pe plan național. Actul scriitoricesc al autoarei pornește de la premiza că absolut nimic nu este întâmplător și că tot ceea ce se întâmplă în viața unui om este rezultatul unor înlănțuiri de fapte, în continua oscilație dintre rațional și senzorial, atunci când omul îndrăznește să judece cu ochii sufletului și să simtă cu mintea ușor nostalgică a aducerii aminte în semn de mângâiere a trecutului trecut prin filtrele prezentului.

12015190_972465106125804_3777705065428810009_o

Realismul înfățișat în romanul ”În mâna Destinului” nu este doar o simplă relatare a unor întâmplări, ci o certă implicare emoțională a autoarei, care zugrăvește existența personajelor cu o nuanță maternă, ținându-le și hrănindu-le la sânul unei hipersensibilitații justificată prin dorința de a-și dezveli trăirile prin intermediul unei scriituri sincere. Astfel, descoperim apropierea de divinitate și plăcerea de a fi mai mereu în preajma umbrei sale ocrotitoare, atât ca o justificare pentru sensul existenței, cât și pentru învelirea în nuanțe cât mai vii cu putință a vieții omului de rând, trăită între dansul truismelor și setea de miracol. Este o terapie prin scris, una împletită cu nevoia escaladării anumitor praguri, între acceptare și blânda interogare a evidenței în numele imboldului de a merge mai departe.

olguta_trifan

Autoarea, într-un stil adeseori nerăbdător, incisiv și lacom de viață, răsfiră aproape pretutindeni împăcarea cu sine, după trecerea prin furcile caudine ale destinului, care a călit vulnerabilitatea labirintului lăuntric, deși anumite ferestre ale sufletului încă au rămas deschise în așteptarea luminii panaceice. În anumite segmente ale scrisului său, atât ale prozei cât și ale poeziei, descoperim totuși neliniștea cicatricii, acel vârtej al doleanțelor purtate în cele patru zări de graba timpului și continua necesitate de modelare a verbelor existențialiste prin conjugări corelate cu trăiri de moment prin dioptriile propriului fel de a fi.

Olguța Luncașu Trifan se dezvăluie într-un ”syn pathos” purtat între compasiune și evadare, fără vreun metisaj între redundanță și epatare, exprimându-se într-un stil accesibil tuturor, cu unele substraturi psihologico-religioase, aproape de un anumit panteism pe care alții, din pricina unei nejustificate lașități, preferă să-l ascundă.

Iubim comentariile tale :)