Dreptul la neuitare (7)- Grigore Vieru

Doamne, Dumnezeule! Ce ai putea să spui despre un poet atât de mare încât cuvintele să nu pară de prisos? Cum să-l descrii încât literele tale să nu devină doar un tangaj al unui verbiaj hilar? Cum?

0-119004-grigorevierurompres_3018392_cc5952ff18

Grigore Vieru a fost cel mai român dintre români, în ciuda faptului că o istorie capricioasă și neverosimilă l-a despărțit de patria lui dragă, România. A gândit, a simțit și a trăit tricolorul, prin fiecare por al existenței sale curgând cuget carpato-danubiano-pontic.

A căzut cerul din ochii tăi

A căzut cerul din ochii tăi
Și s-a fărâmițat.
A căzut de pe fața ta soarele
Și-a înghețat.
Încremenit e vântul cel răcoros
Fără harnicele tale mâini.
Căutându-te pe tine,
S-au tăinuit izvoarele-n țărâni.
Ca un pom doborât
Însuși graiul
Parca se aude cazând.
Doamne, atât de singur,
Atât de singur
N-am fost nicicând!

”Dacă alții visează să ajungă în Cosmos, eu visez să trec Prutul” a declarat în tinerețe Grigore Vieru, un poet adevărat, care nu merită să fie uitat, ci întotdeauna pomenit în adevăratele manuale de istorie, cele care nu jonglează adevărul ca pe un lucru de nimic.

Acasă

Toamnă târzie

la noi la Lipcani,
rece ca sfecla de zahăr.
Mă trezesc dimineața
cu toate laicerele casei pe mine,
ostenit de greul lor colorat.
„Mă temeam să nu-ți fie frig“,
zice mama.
Vin rudele să mă vadă,
vorbesc în soapta afară
ca la priveghi,
sa nu-mi tulbure somnul
si tistuiesc pe cei mici
sa fie cuminti.
Mă aplec să le sărut mâna,
ele și-o smulg îndărăt:
„Nu trebuie…“
rusinându-se de pământul
de sub unghii și din
crăpăturile palmelor.
O, neamule, tu,
adunat grămajoara,
ai putea sa încapi
într-o singura icoană.

Stilul lui, de doinitor al plaiurilor mioritice, de tânguitor și proslăvuitor al arcadienelor timpuri de odinioară, printre care strecoară, fără a dăuna în vreun fel omogenității structurale a poeziei, îi dă lui Grigore Vieru aura unui poet strălucit, cu dese sclipiri de genialitate și clarviziune.

Buzele Mamei

Iar buzele tale sunt, mamă,
O rană tăcută mereu,
Mereu presurată cu țărâna
Mormântului tatălui meu.
O, buzele ce sărutară
Al tatei mormânt
Mai mult ca pre dânsul,
Pre tata, -n
Puținii lui ani pre pământ.
Acuma când nu te poți, mamă,
De sarea din șale pleca,
Cine ridica mormântul
Spre gura uscată a ta?!

Adeseori ai impresia că versurile lui sunt asemeni sângelui eroului necunoscut ce s-a jertfit pentru patria lui dragă, fără să se simtă în vreun fel că istoria nu-l va menționa în analele sale. Strofele curg asemeni susurului unui izvor care își clipocește dorul la fiecare subită unduire a macazului destinului, făcând astfel din poezie modalitatea lui de a striga în numele dreptății.

Dacă sunteți cu adevărat români, fi-ți până la capăt, nu-l uitați pe Grigore Vieru!

Dacă îți plac articolele noastre, încurajează-ne cu un share :)
Câștigă cartea săptămânii
Peste 8000 goodreaderi s-au alăturat Tribului GoodRead.ro și participă săptămânal la concursul Cartea Săptămânii, în care oferim ca premii multe 📖 foarte faine! Hai și tu! 👍

Descoperă cartea săptămânii

Iubim comentariile tale :)