Dreptul la neuitare (5)- Adrian Păunescu

Inventatorul ” generației în blugi”, Adrian Păunescu (1943-2010) este, fără îndoială, unul dintre cei mai controversați, contestați și uneori îndelung blamați oameni de cultură.

61756443

Mulți s-au întrebat dacă într-adevăr Adrian Păunescu poate fi numit om de cultură, în  adevăratul sens. Dar care este adevăratul sens? Oare nu cumva cultura este asemuită, nu de puține ori, cu un soi de panaceu care alină bezmetica căutare a mulțimii? Oare nu acest lucru a reușit Cenaclul Flacăra în perioada 1973-1985? Oamenii se înghesuiau în săli, cămine culturale, care deveneau dintr-odată neîncăpătoare. Ființe simple, oameni de rând, cu palmele bătătorite de graba cincinalului deveneau în acel spațiu demiurgii ce sorbeau fiecare cuvânt al poetului, recitând și cântând odată cu el, simțind că fac parte din Marele Spectacol al Vieții.

Repetabila povară

Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti. Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.

Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor…
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Adrian-Paunescu

A fost sau nu Adrian Păunescu regele sicofanților? A psalmodiat salivar regimul dictatorial al vremurilor sale? Unii spun că da, alții zic că nu. Pentru mine aceste întrebări nu au nici un rost, poate doar acela de răstălmăcire, de continuă cancanizare, atât de caracteristică națiunii post-decembriste.

De ce trebuie să trageți în pianist? De ce? Îmi amintesc că prima oară când am citit un volum de versuri al lui Adrian Păunescu, aveam doar 16 sau 17 ani, și am stat o noapte întreagă, citind și recitând, ajungând chiar să memorez anumite poezii, plângând și râzând odată cu fiece fărâmă de cuvânt care exprima intensa trăire.

Adrian Păunescu, spre deosebire de mulți alții care, din nefericire pentru noi, au funcții de conducere, nu și-a renegat ideologia socialistă, el doar criticând cu promptitudine derapajele acesteia. Nu s-a ascuns după cine știe mască frumos ferchezuită. Dar pentru mine aceste lucruri nu au nici o importanță. După tot ce s-a scris, just sau nu, în urmă rămân versurile, articolele și interviurile sale. În urmă rămâne o amintire, câteva suspine și un mormânt.

Mulți oameni simpli s-au apucat de scris ascultându-l pe Adrian Păunescu. Poate că unii au publicat, iar alții nu. Dar cel puțin și-au eliberat o parte din lăuntrica povară, gândind frumos, simțind, iar pentru toate aceste lucruri, după părerea mea, Adrian Păunescu și-a câștigat dreptul la neuitare.

Dacă îți plac articolele noastre, încurajează-ne cu un share :)
Câștigă cartea săptămânii
Peste 8000 goodreaderi s-au alăturat Tribului GoodRead.ro și participă săptămânal la concursul Cartea Săptămânii, în care oferim ca premii multe 📖 foarte faine! Hai și tu! 👍

Descoperă cartea săptămânii

Iubim comentariile tale :)