Interviu cu Alina Pavelescu, autoarea cărții „Moştenirea babei Stoltz”

Foto: Sorin Mircea

Foto: Sorin Mircea

Emanuela Istrate: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască ne poți spune câteva lucruri despre tine?

Alina Pavelescu: Nu vrei să începem cu ceva mai uşor? Uite, de pildă, aş putea să-ţi fac câteva fraze bine simţite despre primăvara de afară 😊)))))

Pe bune, nu ştiu ce ar trebui să le spun altora despre mine ca să mă „cunoască”. Nici eu nu ştiu dacă mă cunosc cu adevărat. În orice caz, încă mai reuşesc să mă surprind, ceea ce uneori e de bine, alteori nu e. Cred că sunt pur şi simplu o ciudată, nici măcar bipolară, ci de-a dreptul multipolară.

Am fost bine dresată în copilărie, am primit o educaţie spartană, aşa că, la exterior, mi se mai întâmplă să reuşesc să fiu adultă. Dar în sinea mea sunt încă o adolescentă abulică, închisă în lumea ei, pe care trebuie s-o frapeze rău de tot vreun amănunt din realitatea înconjurătoare ca să îl bage de seamă. Pot fi pragmatică, dar nu-mi place, prefer să visez cu ochii deschişi. Ştiu să mă bat, dar detesc competiţiile de orice fel.

Muncesc când trebuie, însă sunt o hedonistă convinsă. Am momente când pot să par foarte inteligentă şi momente când sunt cea mai imbecilă fiinţă de pe pământ. Am mai multe hobby-uri pe care le tot alternez între ele, fiindcă mă plictisesc repede. Fac rareori pasiuni pentru vreun om, vreo idee sau vreo cauză, dar când mi se întâmplă una ca asta, îmi pierd orice brumă de raţiune şi ajung să comit fapte pe care ulterior le regret. Am gura mare şi limba ascuţită, capsez spontat dacă sunt călcată pe nervi. Dar nu ţin niciodată ranchiune fiindcă, aşa cum ţi-am zis, sunt de fapt o leneşă, iar ranchiuna de lungă durată presupune un efort intelectual mult prea mare etc. etc.

Cred că asta e tot ce pot să le spun altora despre mine ca să fiu cât de cât sigură că nu voi sfârşi prin a-i dezamăgi când mă întâlnesc faţă în faţă.

E.I. Cum a apărut pasiunea pentru scris în viața ta?

A.P. Prima pasiune din viaţa mea mea a fost totuşi pasiunea pentru citit. Am învăţat să citesc pe la patru ani şi de atunci citesc tot timpul, tot ce prind, de la Voltaire la Agatha Christie (sau aproape tot, fiindcă literatura SF nu a reuşit până acum să mă prindă cu adevărat, cu toate că am lângă mine un mare fan al ei şi multe-multe cărţi SF în biblioteca familiei).

De scris, m-am apucat târziu, mult mai târziu. Ce-i drept, pe la vreo şapte ani am comis o primă poezie, cu porumbelul păcii, dar în afară de tata, nimeni nu m-a luat în serios, aşa că mi-am reevaluat atitudinea. Am mai scris prin adolescenţă nişte poezii de dragoste (proaste), pe care le mai am şi acum într-un caiet, dar nu le mai citesc, fiindcă mi-e ruşine cu ele. Am publicat câteva articole de istorie, cât se poate de serioase, poate mai scriu şi altele, cel mai probabil da, mai ales din obligaţie.

Când mi-am terminat doctoratul –  tot o lucrare „serioasă” – intenţionam să îl public şi pe el, dar între timp am ajuns la concluzia că ar fi cam inutil. Acum vreo şase-şapte ani mi-am făcut un blog, care era foarte eclectic, dar chiar şi aşa m-am plictisit repede, drept pentru care l-am abandonat după nici doi ani. Şi abia anul trecut am terminat de scris un roman. Cine ştie, până la o sută de ani, poate comit şi vreo capodoperă, dar încă nu m-am hotărât în care gen, dacă va fi istorie sau literatură, sau poate cu totul şi cu totul altceva 😊

Ești autor și ai nevoie de promovare? Descoperă serviciile de promovare pentru autori disponibile pe GoodRead.ro

E.I. Cum te-ai simțit atunci când ai publicat prima carte?

A.P. Să ştii că eu consider drept primă carte a mea romanul pe care l-am publicat anul trecut la Herg Benet. Şi m-am simţit neobişnuit de mândră de mine când a apărut. A fost chiar prima dată în viaţă când mi-am spus cu seriozitate „Brava, fato! Hai, că de data asta ţi-a ieşit!” Şi tot cam prima dată în viaţă când mi s-a întâmplat să fiu pur şi simplu fericită, emoţionată, cu fluturi în stomac şi tot tacâmul. Acum, că m-ai întrebat, îmi dau seamă că nici când m-am îndrăgostit n-a fost aşa frumos 😊

E.I. Ce faci în timpul tău liber?

A.P. În timpul meu liber scriu şi citesc. Până de curând, mai mult citeam, acum am început să inversez ordinea, mai mult scriu. Şi când nu merge scrisul, hoinăresc pe străzi căscând gura, mă duc la teatru, la concerte din cele ce se ţin prin pub-uri la subsol, îmi giugiulesc pisicile, le fotografiez şi le pun pe Facebook. Mai nou, am dezvoltat o slăbiciune pentru fotografiile vintage, aşa că umblu la vânătoare de fotografii, pe internet sau prin târgurile de vechituri (nu ştiu dacă ai remarcat, dar e plin Bucureştiul de astfel de târguri) Şi mi-am propus să mă duc să dansez tango, dar încă nu m-am mobilizat suficient. Presimt însă că se apropie şi acel moment 😊

E.I. Cum vezi scrisul, ca o pasiune sau ca și un loc de muncă?

A.P. Nu, nu e un „loc de muncă” (se poate trăi din scris în România?), dar sper că e ceva mai mult decât o pasiune. Cum îţi spuneam, de pasiuni mă plictisesc repede. Probabil e o necesitate, devreme ce atâţia oameni şi atâtea întâmplări din viaţa mea au conspirat ca să mă îndepărteze de scris şi uite că nu au reuşit să o facă.

De curând, o cunoştinţă de-a mea – istoric de profesie – răspundea la o anchetă jurnalistică despre Kafka spunând că respectivul era un birocrat care scria în weekend-uri. M-am amuzat, fiindcă tot cam asta sunt şi eu, la urma urmei, doar că la o scară mult mai mică (şi mult mai relaxată, avantaj eu 😃 ). Totuşi când mi se cere să reflectez la motivele pentru care scriu, îmi place să-mi amintesc mai degrabă vorbele unei profesoare de-a mea de la facultatea de istorie: „Omul, când are o vocaţie, şi-o urmează orice s-ar întâmpla cu el sau în jurul lui. Nici măcar singur nu se poate deturna.”

E.I. Ai un obicei zilnic de a scrie?

A.P. Nu reuşesc să scriu în fiecare zi. Nu ştiu dacă reuşeşte cineva. Eu n-am nici orar fix, nici inspiraţie tot timpul. Şi nici nu văd de ce aş face-o. Când lucrez la un text, sunt „locuită” de el până când îl termin. Atunci scriu cumva tot timpul, dar mai ales „în cap”. Mă trezesc în cele mai diverse împrejurări făcând în minte fraze, uneori pasaje întregi, pe care apoi le scriu imediat ce prind ocazia.

Îmi creionez în minte personajele, acţiunea, detaliile de atmosferă. Uneori mi se întâmplă să mă încrucişez cu câte un om în carne şi oase care îmi dă, fără să vrea şi fără să ştie, idei despre cum aş vrea să fie personajele mele, exact în momentele când am dificultăţi în a mi le închipui. Alteori mă trezesc în mijlocul unei situaţii sau al unui peisaj care mă transpune în acea stare de spirit pe care aş vrea s-o captez într-un moment anume din textul pe care îl scriu. Când trăiesc aşa, jumătate în lume, jumătate în imaginaţia mea, mă consider norocoasă.

Altfel, am timp de scris mai ales serile şi în weekend, dar ar fi cam degeaba să mă aşez frumuşel la birou şi să încep să dansez cu degetele pe tastatură. Mai trebuie şi idei, şi emoţie, şi starea de spirit adecvată. Şi, trebuie să recunosc, tot aşa scriu până şi la articolele „serioase”, am nevoie de inspiraţie ca să le termin, de-aia deadline-urile sunt cel mai mare duşman al meu.

E.I. Ce ne poți spune despre cartea „Moştenirea babei Stoltz”?

A.P. Am zis deja că a fost, până acum, cea mai mare bucurie pe care mi-am făcut-o eu mie. A fost o carte care mă locuia de mult, chit că pe neştiute. Când am început să o scriu, a fost ca un fluviu, curgea şuvoaie pe tastatură. Habar n-am când şi cum s-a copt şi a decis să iasă la lumină. M-am aşezat îmtr-o seară de februarie la calculator şi am început să scriu. Şi practic, din momentul ăla, s-a scris singură până la capăt. Bine, s-a scris cam cum a vrut ea, abia după ce a fost gata am început şi eu să o recitesc şi să mai intervin pe ici – pe colo. Nici măcar nu ştiu dacă a fost bine că am intervenit, poate ar fi fost mai corect să o las aşa cum se scrisese singură. Dar nu m-am putut abţine, na!, sunt mai obişnuită să fiu raţională decât să fiu curajoasă.

Unii cititori mi-au spus că le-a plăcut fiindcă au râs. Alţii mi-au zis că li s-a părut îngrozitor de tristă. Unii au tratat-o ca pe o carte „de fete”, alţii zic că ar fi o carte inteligentă şi că se citeşte greu. A fost şi un cititor – care se întâmplă să-mi fie prieten şi să fie deştept, aşadar ţin mult la părerea lui – care mi-a zis că a visat-o noaptea, i-a visat continuarea, în versiunea lui. Nu l-am întrebat ce a visat efectiv. Eu, când am scris-o, am trecut rând pe rând prin toate stările pe care le descriu acum cititorii ei, deci toate sunt adevărate, fiecare în felul său.

În orice caz, acum, când am deja un al doilea roman în manuscris, îmi dau seama că „Moştenirea babei Stoltz” a fost un moment irepetabil în viaţa mea de eventuală scriitoare. Cu acea libertate a inocenţei pe care o ai când scrii la primul roman, cred că nu te mai poţi întâlni altădată. De la al doilea, oricât de mult ţi-ai dori/impune să nu, începi să te gândeşti la cum îl va primi publicul, ce vor zice „criticii”, dacă editorul îl va considera publicabil, pe scurt, deja ai intrat într-o bucătărie profesională despre care nu te mai poţi preface că nu ştii nimic. Deşi, la rigoare, tot de emoţie şi de inspiraţie ai nevoie ca să scrii, dar nu mai e chiar acelaşi lucru.

E.I. Cine te-a susținut cel mai mult atunci când ai publicat prima carte?

A.P. Au fost mulţi oameni care m-au susţinut şi mai ales m-au încurajat. Unii dintre ei scriitori de succes, pe care s-a întâmplat să îi cunosc şi să îmi permit să le dau manuscrisul la citit. Ei mi-au dat primele confirmări că romanul e suficient de bun ca să merite publicat, fiindcă eu nici de asta nu eram sigură.

A fost apoi întâlnirea manuscrisului meu cu Ana Barton, pe care pe atunci eu nu o cunoşteam personal, dar care m-a citit totuşi şi a recomandat cartea la Herg Benet. Dar cel mai important a fost totuşi norocul de a mă întâlni cu Alex Voicescu şi cu Editura Herg Benet. Dintre toţi oamenii care m-au citit şi au crezut în potenţialul meu literar, Alex a fost cel care „s-a riscat” publicându-mă. Pot să zic că lui şi Anei le datorez botezul meu ca scriitoare. Acuma, Alex nu pare un sentimental şi nici eu nu prea sunt, aşa că n-am îndrăznit să-i exprim prea deschis recunoştinţa mea. Profit  de spaţiul de siguranţă pe care mi-l oferă scrisul la acest interviu ca să îi spun aşa, mai călduros, că îi mulţumesc.

E.I. Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?

A.P. Cărţile le pot cumpăra de pe site-ul Herg Benet sau din toate librăriile importante, inclusiv de la cele cu vânzări online. Văd că Herg are un excelent sistem de distribuţie.

Pe mine, mă pot urmări prin oraş, ţi-am zis că îmi place să hoinăresc şi că hoinăreala mă inspiră. Pe Facebook scriu mai mult pentru prieteni. Blog activ nu mai am, deşi vechile texte mai sunt încă accesibile pe savonarolawho, vechiul meu blog. Poate că o să-mi fac curând un blog de proze scurte, dar deocamdată mă simt bine aşa, ca scriitoare de plăcere, iar un blog implică nişte obligaţii de a posta ritmic.

Ei, şi în curând, mai precis pe 25 aprilie, vă invit pe toţi la librăria Humanitas de la Kretzulescu, unde eu şi prietena mea, scriitoarea Julia Kalman, cu ajutorul inspirat al doamnelor de la Clubul Scriitoarelor, lucrăm de zor ca să vă oferim o surpriză. Ceva cu babe, muze (Julia e autoarea unui roman care se intitulează chiar aşa, „Antimemoriile unei muze”), tatuaje, gossip literar, telefoane fără fir, poate şi ceva poezie, iar la sfârşit, sigur bem vin 😊

E.I. Câteva cuvinte pentru cititorii GoodRead.ro?

A.P. Lisez, lisez, il en restera toujours quelque chose (am apucat să-ţi spun că sunt şi francofonă? 😉 )

Dacă îți plac articolele noastre, încurajează-ne cu un share :)
Câștigă cartea săptămânii
Peste 8000 goodreaderi s-au alăturat Tribului GoodRead.ro și participă săptămânal la concursul Cartea Săptămânii, în care oferim ca premii multe 📖 foarte faine! Hai și tu! 👍

Descoperă cartea săptămânii

Iubim comentariile tale :)