Interviu cu Liviu G. Stan, autorul cărții „Sânge de pasăre pe haine”

Emanuela Istrate: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască ne poți spune câteva lucruri despre tine?

Liviu G. Stan: M-am născut într-o lume cu maluri, cu bătrâni care făceau flotări în fundul gol prin parcuri și cu școli abundente în lilieci numită Brăila. Pe 8 martie 1987, ziua în care, îmi spune Google, FBI îl prindea pe Claude L. Dallas Jr. Cum spuneam, Brăila nu e un oraş, e o lume. Şi asta poate pentru că trecutul îţi ia mai rapid urma acolo decât în alte oraşe. Când eram mic, cotrobăiam prin canalizări, prin bălţile de nămol din spatele blocului, printre dărâmăturile de lângă şantierul naval, prin curtea fostei fabrici de mobilă, pe sub buncăre de agregate şi benzi transportatoare, printr-o groapă uriaşă plină cu apă urât mirositoare şi înconjurată de dragline, macarale şi excavatoare, din care, peste mulţi ani, avea să crească o catedrală. Toate astea mi-au ascuţit un tic indigen: trăncănitul cronic despre anii ’90. Apoi, am ieşit din groapă mirosind a carbid şi am început să visez că joc pe postul de pivot la Los Angeles Lakers.

Am făcut carting, dar m-au dat afară pentru că am rupt în două cartul într-o bordură. Între timp, tocmai ce debuta operaţiunea „Vulpea Deşertului”, iar serialul M.A.S.H. îl făcea mai cunoscut pe Alan Alda decât rolurile oferite de Woody Allen. Cândva, jurnalismul mi s-a părut ceva promițător – acum a rămas doar sila și luciditatea bolovănoasă. Totuși, încă lucrez în presă… într-un fel. Am o fixaţie pentru istoriile Balcanilor, dramele identitare, ruinele iugoslave și „sentimentul estic”. Consum în regim de obezitate cinematografie europeană. Am crescut la Dunăre, deci: 1) nu știu să înot; 2) nu știu să înot. Nu suport clipurile de pe Facebook. Aș vrea să pot ține în curte cât mai multe pisici, dar aș avea nevoie de fonduri structurale și de coeziune de la UE ca să pot face asta. Mi-ar plăcea să-i dau o palmă peste ceafă președintelui pro-rus al Republicii Moldova, Igor Dodon.

E.I. Cum a apărut pasiunea pentru scris în viața ta?

L.G.S. Pasiunea pentru scris? Pe la 7-8 ani făceam benzi desenate, numai că acestea conţineau prea puţine desene şi prea multe litere fără sens. În şcoala generală, luam note mici pe compuneri pentru că erau prea lungi şi prea încărcate de întâmplări cam sinistre, încât nimeni nu înţelegea nimic din jungla pe care o transcriam acolo; şi nici eu. Pe la 16 ani, cred că atunci a început totul, fiindcă îmi dădeam seama, atât cât îmi permitea vârsta, că tipul meu impetuos de imaginaţie cerea să fie transpus prin scris, prin literatură. Dacă aş fi avut nevoie să gâfâi pe peretele unui munte ca să fiu eu însumi, atunci poate că m-aş fi făcut alpinist. La acea dată, tocmai ce descopeream poezia avangardei, suprarealiştii, dadaiştii, eram în caruselul lor, îmi stătea mintea numai la Tzara, Vinea, Voronca, Naum, Gherasim Luca, Breton şi alţii. Evident că primele tentative au fost falseturi cu rezonanţă suprarealistă şi năzbâtii manieriste. Dar cert este că, dincolo de orbecăiala vârstei şi tentativele jalnice, care au ținut destul, un lucru ştiam clar, nimic nu mi-era mai limpede: voi fi scriitor, nu pot fi altceva, la fel cum peştele nu poate fi tanc.

E.I. Ce te-a inspirat atunci când ai scris cartea „Sânge de pasăre pe haine”?

L.G.S. O să-mi fie puţin dificil să merg înapoi spre „Sânge de pasăre pe haine”. Romanul a apărut în 2014. Între timp, anul trecut mi-a mai apărut un alt roman, „Casele vor uita”. Iar perioada scursă între aceşti ani îmi oferă acum o altă perspectivă asupra primului roman, dar o să încerc să fac abstracţie de ea. Când am început să scriu „Sânge de pasăre pe haine”, prin 2012, parcă, revedeam şi iarăşi revedeam doi regizori: Bergman, cel mai nebun scafandru al bolilor sufleteşti, şi Theo Angelopoulos, un enorm poet al „sfârşitului istoriei”. Şi tot în perioada aia citeam şi reciteam Kadare, scriitorul balcanic prin excelenţă din secolul XX al, să o numesc aşa, demonologiei imperialist-totalitare. Între aceşti trei coloşi, nevoia mea: să scriu un roman crepuscular despre reproş; şi mai exact, despre Reproş, care mi se pare una dintre cele mai devastatoare arme de distrugere familială în masă. Ce treabă are reproşul cu, de pildă, Bergman sau Angelopoulos? Bergman a reuşit să redea forţa reproşului probabil la cea mai înaltă intensitate întunecată. Iar Angelopoulos a extras, într-un mod unic, din reproş varianta sa de „religie” a dezrădăcinării. Duceam de câţiva ani în mine un fel de „abur” senzorial în care ghiceam preludiul unui posibil road novel. Şi voiam să fie iarnă în el, o atmosferă apăsătoare, un realism halucinat, ceaţa ca mijloc de locomoţie a timpului, descrieri largi şi o tehnică narativă conjugată într-un soi de meta-noir; şi voiam să fie Brăila în el şi Polonia, revolta muncitorilor din Gdansk şi o dramă atroce care să aibă în fundalul ei tulbure o axă istorică ce trece minimal, doar ca încadratură, doar ca vedenie, prin ultimii ani ai Războiului Rece. Prin urmare…

Ești autor și ai nevoie de promovare? Descoperă serviciile de promovare pentru autori disponibile pe GoodRead.ro

E.I. Crezi că o titlul este important pentru impactul cărții?

L.G.S. Sunt cărţi care nu rezistă decât prin titlu, în timp ce unele cărţi extraordinare au titluri stupide. Titlul trebuie să fie titlu: adică, o mini-identitate aluzivă sau concretă, metaforică sau rigidă, simplă sau absurdă etc. sau etc. a conţinutului. Și mai ales, titlul trebuie să fie așa cum vrea scriitorul să fie, nu altcineva. De fapt, ar trebui să şterg tot ce-am răspuns la această întrebare, pentru că sunt într-o oarecare impostură, deoarece nu-mi cumpăr cărţile după titlu, mi-e greu să gândesc în paradigma asta.

E.I. Ai citit o carte care să te inspire să scrii?

L.G.S. Multe. În general, cărţile scriitorilor (aici intră şi critici şi teoreticieni literari) pe care i-am înglobat în „ADN”-ul meu scriitoricesc, un lot numeros. Însă cei care, în prezent, la romanul la care lucrez, se potrivesc cel mai bine temperamentului meu stilistic şi argumentativ din clipa de faţă sunt Nooteboom, Coetzee, Peter Handke, Andriaan van Dis şi, la antipodul tuturor, Tavares (păcat că s-a tradus atât de puţin din el).  

E.I. Ce alte pasiuni mai ai pe lângă scris?

L.G.S. Sarajevo, Mostar, Belgrad, Brăila… Şi filmele năprasnice. Plus muştarul.

E.I. Cum te-ai simțit atunci când ai publicat prima carte?

L.G.S. Prima carte a fost un volum de poeme, în 2008, „Yima”, pe care l-am renegat la câteva săptămâni după ce l-am ţinut în mână. Şi bine am făcut.

E.I. Care este filmul tău preferat bazat pe o carte?

L.G.S. N-am doar unul… „Călăuza” lui Tarkovski. „Tu Ridi”, fraţii Taviani, după Luigi Pirandello. Două bucăţi de Bela Tarr: capodopera „Satantango”, după romanul lui Laszlo Krasznahorkai, şi „The Man from London”, după Georges Simenon. Evident, alţi fraţi – fraţii Coen, „No Country for Old Men”, după Cormac McCarthy. Inconfundabila ecranizare a „Tobei de tinichea” în regia lui Volker Schlondorff. „Malina”, romanul lui Ingeborg Bachman, ecranizarea dementă a lui Werner Schroeter. „Sugisball” – are la bază micro-romanul lui Mati Unt, totemul postmodernismului din Estonia, netradus la noi, regizat de unul dintre regizorii mei preferaţi, Veiko Ounpuu. Şi, bineînţeles, ceea ce numai Orson Welles a putut să facă cinematografic din „Procesul” lui Kafka. „The Door”, reg. Istvan Szabo, după romanul lui Magda Szabo. „On the Silver Globe”, regia marelui Andrzej Zulawski, după romanul SF al lui Jerzy Zulawski. Cu siguranţă am uitat o droaie de alte ecranizări excelente…

E.I. Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?

L.G.S. Activitatea? Rar prin reviste literare, tot mai rare şi ele. Statusurile de pe Facebook, tot mai rare şi ele. Cărţile există în librăriile online şi în cele fizice: de pildă, aici – Cartea viselor și Sânge de pasăre pe haine.

E.I. Câteva cuvinte pentru cititorii GoodRead.ro?

L.G.S. Citiți cărțile care chiar contează, căci nu de maculatură frumos împachetată în Photoshop ducem lipsă. Literatura adevărată nu a fost niciodată un pachet turistic spre destinații relaxante. Dacă ar fi fost așa, regimurile totalitare n-ar mai fi căutat să facă din ea o păpușă-ventrilo

Dacă îți plac articolele noastre, încurajează-ne cu un share :)
Câștigă cartea săptămânii
Peste 8000 goodreaderi s-au alăturat Tribului GoodRead.ro și participă săptămânal la concursul Cartea Săptămânii, în care oferim ca premii multe 📖 foarte faine! Hai și tu! 👍

Descoperă cartea săptămânii

Iubim comentariile tale :)