De vorbă cu Ștefan Serseniuc despre nimicuri și alte truisme cotidiene

salut! cu titlu (1)

Numele de Ștefan Serseniuc poate nu vă spune multe… până acum! Însă acest domn promite să ne surprindă cu volumul său de debut Nimicuri și alte truisme cotidiene – o colecție de scrieri nu tocmai serioase și poate puțin naive dacă e să ne luăm după coperta realizată în arhicunoscutul și infailibilul Paint (cel puțin așa pare). A completa formularul pentru scriitori debutanți și mi-am zis că ar fi interesant să aflu câteva lucruri în plus! Iată ce a ieșit.

Cine este Ștefan Serseniuc – ca prozator? Cum își definește el însuși scrierea!

 A scris mai multe poveşti, toate optimiste şi zâmbitoare. Unele tratează prostia, altele sexul şi altele pe amândouă la un loc. Restul nu. Un lucru îmi pare interesant la ele, la texte, personajele îmi par cunoscute, toate… O fi pentru că sunt obişnuite, comune, nu au nimic extraordinar.

Ai absolvit Facultatea de Mecanică. Cum se împacă mecanica și literatura?

Mecanica e cam plictisitoare dar din fericire se bazează pe matematică şi pe fizică iar aici găsim o mulţime de subiecte interesante. Mă refer la scris, la idei pentru poveştile mele. De exemplu, în “Fizică aplicată”, o poezie de dragoste, folosesc forţa de inerţie de la o imaginară oprire a Pământului pentru a pune în contact un El şi o Ea; în “Aroganţă”, o povestire cu iz de aritmetică, este criticat numărul doi pentru că are tupeul de a fi şi prim şi par; închei cu “Teoretizarea fericirii” unde fericirea se vrea a fi raportul dintre realizare şi obiectivul propus – totul demonstrat ştiinţific, folosindu-se teorii din matematică.

Ești autor și ai nevoie de promovare? Descoperă serviciile de promovare pentru autori disponibile pe GoodRead.ro

Ai scris și ceva poezie, nu doar proză. Ce e poezia? Dar proza?

Răspund împreună pentru că şi aşa am scris prea mult şi nu vreau să plictisesc… Dacă nu am o idee simpatică nu mă apuc de scris, nu are rost să pierd timpul în faţa calculatorului căutând inspiraţie. Astfel, dacă ideea e una măruntă la care nu trebuie să construiesc mult în jurul ei, mă reped repede şi scriu o poezie iar dacă e o întâmplare mai lungă, unde să explic de ce şi cum şi de unde şi până unde, îmi iese o proză, o proză scurtă. Oricum totul trebuie să se rezume la câteva pagini, una pentru că nu prea am timp de scris iar a doua, cine mai stă să citească cărţi lungi şi descriptive? Eu nu.

Literatura română contemporană! Ce zici de ea?

Poate că-i ruşinos, dar habar nu am nimic de literatura română contemporană. Sunt plecat de mulţi ani din ţară şi nu mai ştiu nimic. Singurele cărţi pe care le-am cumpărat online sunt cele de istorie a României ( cu ele e mai puţin riscant să cumperi cărţi neinteresante). În rest citesc în italiană ceea ce am mai citit în româneşte. În engleză nu am ajuns la acelaşi nivel, dar mă strădui. Poate când o să mă reîntorc în România o să recuperez ceva, aşa numai bine, când ajung eu acasă, deja se ştie clar ce-i bun şi ce nu.

Să vorbim și despre cartea ta. Spune-ne câte ceva despre ea!

Despre ce să mai scrii, ce subiecte să mai găseşti, când despre frumos s-a scris aşa de frumos, când despre virtute s-a scris aşa de virtuos iar despre tristeţe s-a scris aşa de trist? Ce mai rămâne când întâmplările de importanţă mondială deja s-au povestit iar iubirea infinită a fost şi continuă să fie cântată de toţi? Despre ce şi cine se mai poate scrie?… Vă spun eu! Despre tonţi şi lumea lor simplă, despre întâmplările lor de zi cu zi, despre nimicuri şi alte truisme cotidiene.

Ai ales ca editură Self Publishing. O editură diferită de cele clasice, ce solicită scriitorului să joace și alte roluri uneori. De ce?

Sincer? Pentru că a fost unica editură care a răspuns la emailuri şi a fost dispusă să lucreze cu mine. Şi apoi Self Publishing nu este ceva ieşit din clasic, este o editură normală, cu editori şi tot ce trebuie, numai numele cred că i-a fost ales pentru a atrage (or fi pus self să dea impresia că faci tu tot şi costă mai puţin – zic eu, dar poate nu-i aşa). În rest nu-ţi răspunde nimeni, este aşa un fel de aroganţă intelectuală şi nu ai voie să pătrunzi în lumea scrisului decât dacă vor ei, editorii. Aroganţa asta intelectuală o văd şi pe site-urile de socializare în masă. Ea duce la o ruptură între lumea simplă şi poate dornică să citească o carte sau să asculte muzică şi mai marii momentului. Şi ce se întâmplă în cazul acesta? Lumea simplă se apucă să-şi facă singură muzica ei şi să-şi scrie cărţile şi aşa ajungem la manele şi literatură murdară. Nu este rolul lumii simple să facă muzică şi să scrie cărţi, dar dacă nimeni nu-i băga în seamă, sau şi mai rău îi arătă cu degetul că fiind “proşti, inculţi şi imbecili”, ei trec la creaţie cu rezultatele cunoscute.

Un mesaj pentru cititorii GoodRead.ro?

E adevărat, sunt o mulţime de cărţi plictisitoare şi neinteresante, dar tot la fel de adevărat este şi că unele sunt nemaipomenite. Iar cine nu crede, să încerce “Nimicuri şi alte truisme cotidiene”, înăuntru sunt aproape 90 de poveşti scurte şi poezii şi este imposibil ca măcar una dintre ele să nu fie pe placul vostru.

Dacă îți plac articolele noastre, încurajează-ne cu un share :)
Câștigă cartea săptămânii
Peste 8000 goodreaderi s-au alăturat Tribului GoodRead.ro și participă săptămânal la concursul Cartea Săptămânii, în care oferim ca premii multe 📖 foarte faine! Hai și tu! 👍

Descoperă cartea săptămânii

Website Comments

  1. Stefan Serseniuc
    Reply

    Acuşica e gata cartea! Între timp nu mă pot abţine să nu mă laud cu primele note de lectură. Sunt în italiană şi sunt semnate de Marco Milani, un mare admirator al României în general şi a româncelor în particular. Sper să-mi fi reuşit traducerea… Mulţumesc!

    I racconti di Stefan non rispondono a canoni precisi. Non seguono logiche, morali, né linee di pensiero fisse e consolidate. Esse si ispirano piuttosto alla realtà, a ciò che accade tutti i giorni sotto i nostri occhi o poco lontano da essi. Il reale è ironico, amaro, sprovvisto di un senso, e qualche volta sorprendentemente poetico. Non sempre vuole dirci qualcosa, ma continua a mostrarsi così com’è senza conoscere vergogna.
    Lo stile di Stefan dipinge la realtà senza edulcorarla. Le toglie solo un pò di noia. Non cerca esasperatamente un senso e una chiave per ogni cosa. Cerca di ritrarre caratteristiche e dettagli della vita che non hanno letture astruse, né interpretazioni erudite; essi vengono colti dallo sguardo ingenuo e curioso del narratore di storie. Una letteratura delle cose piccole, graziose e minute che stimola l’immaginazione e la fantasia senza forzarle in una qualche direzione precisa.
    Marco Milani

    Povestirile lui Ştefan nu se înscriu într-un standard precis. Nu urmăresc o logică sau o morală fixă şi nici măcar ideile nu au aceiaşi direcţie precisă. Acestea se inspiră mai degrabă din realitate, din ceea ce se întâmplă zi de zi sub ochii noştri şi împrejurul nostru. Realitatea este ironică, amară, fără a avea un sens, dar câteodată surprinzător de poetică. Nu întotdeauna vrea să transmită ceva, dar continuă să o arate aşa cum este, fără ruşine.
    Stilul lui Ştefan descrie realitatea fără a o îndulci. Îi reduce doar un pic din plictiseală. Nu caută cu disperare un sens şi un secret pentru tot şi toate. Nu urmăreşte să prezinte caracteristicile şi detaliile din viaţă, cele greu de înţeles şi nici nu le dă interpretări erudite; acestea vin văzute de privirea naivă şi curioasă a povestitorului. O literatură a lucrurilor uşoare, graţioase şi mărunte care stimulează imaginaţia şi fantezia fără să le împingă într-o direcţie precisă.
    Marco Milani

  2. Stefan Serseniuc
    Reply

    Plictis sub acoperirea tevaturii narative
    de Virginia Paraschiv – Președinte Departament
    de Marketing si Comunicare-Internship al
    Uniunii Artistilor Plastici
    Povestirile lui Ștefan Serșeniuc fac deliciul lecturii pe site-ul
    „Cititor de proză“. Comentariile savuroase ale colegilor spun foarte mult despre forța de impact a scriiturii domnului Serșeniuc.
    Domnia sa este ceea ce se cheamă un autor de succes. Fără promovare profesionistă, fără armura criticii în spate, fără susținerea invizibilă, dar eficientă a unor cluburi literare. Am asistat, cu ușor amuzament interior, la o adevărată „cerere pe piață“ a prozelor semnate Serșeniuc. Spun „cu amuzament interior“ pentru că în spațiul site-ului „Cititor de proză“, de mai bine de 4 ani, prozatori, mai mult sau mai puțin inspirați, sunt într-o efervescentă competiție, scriu, publică, doresc a fi citiți și comentați. Puțini însă au reușit să stârnească un accept colectiv declarat, aș zice, chiar cu tentă pasională. I se recunoaște domnului Serșeniuc instinctul narativ, în textele sale, povestea se înfiripă de la sine, pornind de la nimicuri și truisme cotidiene. Așa se petrece și în demersul epic Francesco Sisi (cu trimitere sublimală, nu tocmai inocenta, la celebrul întemeietor al ordinului călugăresc). Autorul își urmează simțul ludic cu naturalețe și-și trimite personajul în pragul simbolistic mitologic. „În prag“, pentru că autorul nu se ia în serios, mitul sisific e adus în parametrii spiritului hâtru românesc, unde omul amărât, nu eroul răzvrătit, duce apa cu ciurul. Pentru Ștefan Serșeniuc planeta e cu adevărat o uliță, o uliță globală pe unde, ca român, își poartă
    umbra. Ecourile carageliene se fac auzite în povestea noastră într-un fel, pe dos, e un fel de „viceversa“ al deznodământului. Eroul lui Serșeniuc trage Lozul vieții sale, rămâne cu banii, dar nu și cu folosința lor. E vai de capul lui de bandit, până la urmă nici nu știm dacă a furat sau nu, sau dacă respectiva aventură cu întortocheri de 8 planuri și valize dosite, e rodul unui vis, la început feeric și utopic, eșuat într-un coșmar. Și mai propune Serșeniuc o paradigmă sadică, în contratimp cu angoasele omului salariat, oriunde ar fi pe Terra destabilizată și crizată. În timp ce omenirea plânge și suspină de teamă locului de corvoadă, zis loc de muncă, Francesco cel sisific suferă de prea mare înțepenire într-un loc de la tinerețe până la bătrânețe. Naratorul nostru cel malițios, face ce face, și își pune cititorul de două ori la citit și socotit. Pe mine, lector rezonabil, cu vise secrete de haiducie și de răzvrătire antipatronală, mă tot mână interesul să văd cum e cu planul de șterpelit fondul de salarii, iar autorul nostru mă terorizează cu cifre și cu socoteli aritmetice, contabilizează cu seriozitate tot și toate. Omul mecanic, maniacul fără expresie, îmi trezește vagi amintiri literare despre conțopistul rus. Cât despre combinația între Regionala de Căi Ferate și atmosfera stătută de birou, unde nu se întâmpla niciodată nimic, precum și tușa portretistică a patronului în criză de autoritate, ca un șmecher de cartier pe post de vlăstar antreprenorial, numai Ștefan Serșeniuc putea imagina așa ceva. Datorită domniei sale, luăm de bună paradigma descriptivă și narativă. O zăpăceală dârză și feroce se instaurează la citit. Unde naiba ne aflăm, între români cu moralitatea indoielnic-vaporoasă sau aiurea prin planetă,
    cu un Francesco, transplantat printre străini, târând după el o
    mentalitate neaoș românească în privința cutumelor din viața de
    familie – salariatul standard, care trage la jug pentru nevastă, progenituri și ratele de la bancă. Ștefan Serșeniuc, păpușarul șef al scenelor savuroase cu idiotul aventurier, trage sforile povestirii cu ingeniozitate și umor inclus. El „imaginează“ implementarea unui plictis neaoș românesc sub acoperire, sub acoperirea tevaturii narative.

    Domnul Francesco Sisi
    de Ștefan Serșeniuc
    Domnul Sisi Francesco lucra de la 18 ani la Regionala Căilor ferate. Acum avea 68 de ani, socotiți și voi și o să vă dea 50 de ani. 50 de ani bătuți pe muchie. Lucra de luni pînă luni, duminică și sâmbătă incluse. Şapte zile din șapte. La început i-au zis că locul de muncă e ăsta, vrei nu vrei, așa se lucrează. Dacă ar fi trebuit să angajeze o a doua persoană, ar fi trebuit sa împartă si salariul în doi. Salariul era mic, nu convenea să-l împarți cu nimeni. A acceptat. După vreo doi ani a cerut și el o zi de concediu, că-i murise soacra. ” A, dar dacă pleci tu cine rezolvă lucrările tale, ar trebui să angajăm pe altcineva și, ști doar…salariul se imaparte” fu răspunsul . De 50 de ani nu a avut o zi liberă, de cinzeci de ani nu s-a îmbolnăvit, nimic.Nu-l mai deranjau nici anii bisextili, când lucra o zi în plus. Oricum ce mai contează!. Domnul Sisi Francesco ar fi vrut să schimbe serviciul ca să poată să stea și el cu nevasta măcar o zi. Nu l-a schimbat pentru că-i trebuiau bani.Întîi un fiu și după asta o fată și banii nu ajungeau niciodată. Bani la grădiniță, bani la școală, bani că se însoară, bani, bani, bani! Acum nici nu ar mai vrea să schimbe. Nici cererea de pensie nu a făcut-o. Oricum după 50 de ani de lucru, unde te mai duci, ce să faci. Mergi înainte, așa ca măgarul cu morcovul agățat în față nasului. Munca lui Sisi Francesco nu era grea, dar nici simplă. Trebuia mereu să fii atent. În fiecare dimineață cînd începea programul, îl așteptau 231 dări de seamă de la fiecare gară din subordine. 231 de hîrtii, fiecare cu problemele întâlnite în ziua precedentă, în gara respectivă. El o citea cu atenție și dacă problemele erau rezolvate correct, semna și punea hârtia în vraful din stânga, dacă nu, în dreapta. În fiecare zi 231 gări cu tot atâtea probleme. În fiecare zi. În fiecare zi. Alea bune le semna Sisi f. , sau cum îl chemau colegii, Sisif.
    Azi, de dimineață, șeful său a intrat în birou și i-a zis că a cam venit vremea să meargă în pensie.
    De vreo câteva zile colegii vorbeau pe la colțuri că șeful ar fi vrut să angajeze și pe ultimii săi nepoți. Încet, încet a adus pe sora lui, pe frați, pe copii și acum pe nepoți. Vorbeau, tot ei, colegii, că în locul lui Sisif vor să angajeze două personae, și nu una ca pînă acum. Cei doi nepoți, ultimii. Adică el, vreme de 50 de ani a lucrat singur, de luni pînă luni, fără concediu, fără nimic și acum, dintr-odată angajează doi.
    Sisif simțea că i se urcă sîngele la cap, era pentru a doua oară că se enerva la servici. Prima a fost cînd a cerut o zi liberă și l-au refuzat.
    Se calmă, se ridică de la birou și se duse în biroul șefului. Întrebă direct, fără ocol, de cînd să se pregătească pentru pensie, care-i termenul.
    ” Mă bucur-îi răspunse surâzător șeful, că ai înțeles imediat despre ce este vorba, mă bucur că nu m-ai constrâns să folosesc metode mai dure cu tine, ai fost mereu un angajat de nădejde. Uite, eu zic că de la sfârșitul lunii ai putea elibera biroul, să zicem că de pe întâi ale lunii viitoare, poți plecă liniștit. ”
    Mulțumesc, a răspuns repectuos Sisif.
    De pe scaunul din biroul său privi calendarul de pe perete. Azi e 21, mai sunt exact 9 zile. Pe 29, ca în fiecare lună, e zi de plată. Mai are 7 zile că să pregatească totul perfect. De fapt totul era pregătit perfect de câțiva ani, îi lipsea doar curajul. Acum îl avea.
    Cu o zi înainte de pensie, în ziua de salar, va da lovitura.
    Are dreptate moşul ăsta, cum îl cheamă? A, Sisif. Are dreptate.
    De ce să nu profit, de ce să nu pun mâna pe o parte din bani și să dispar.
    La naiba, sunt 6 valijoare pline cu bani. Fiecare cu salariul muncitorilor de pe o zonă. 6 zone, 6 valijoare. Înăuntru cam aceeași sumă, cam 250.000 de euro. Cu banii ăștia s-ar putea sta liniștit pentru o bună perioadă de timp. S-ar stabili undeva prin America de Sud, ar cumpăra o căsuță și ar deschide un local ceva, vreo bodeguţă și ar trăi liniștit până la adânci bătrînețe.
    Moşul, sigur vrea și el partea lui, sigur vrea 50 la sută. Asta ar fi 125.000. Cam mult pentru unul care nu riscă nimic.
    Ha! Moșul stă la birou și-și face hârtiile și el riscă și să facă jumi-juma. Şmecher moşu, ce dacă a fost el cu ideea, poate că până la urmă îi venea și lui, ce el e mai prost? Așa o să facă, o să înlocuiască una dintre valijoare plină cu bani cu cea pe care i-a dat-o moşu. Nu știu de unde a găsit-o, dar e identică. Culoare, mâner și mai e și julită și veche , precum cele pline de bani. Deci recapitulăm. Ăia cu mașina blindată de la bancă aduc cele 6 valijoare și le lasă în camera de așteptare. Eu duc câte două în blindata căilor ferate- aici deja am valijoara de la Sisif-. Trei drumuri, în total 6 minute. După ce le-am încărcat, în loc de 6 o să am 7 valize. Una cu hârtii tăiate din ziar, și cam de aceeași greutate cu aia originală,așa cum m-a învățat moşul.Tre’ să meargă, nu are cum să nu meargă. Le duc la fiecare zonă, șase drumuri, ei le pun în seif și nu deschid valizele până a două zi cînd e zi de salar. Eu între timp o șterg, iau avionul și dispar în Argentina sau mai știu eu în ce țară sud americană. Franco era băiatul directorului, l-au angajat acum vreo 5 ani. Treaba lui era să ducă dimineață niște hîrtii în bancă și salariile cu mașina blindată. O dată pe lună. Era tânăr, o fi avut vreo 25 de ani, plin de el, iar toți se purtau cu mănuși albe cu el, pentru a intra în grațiile tatălui său, ale șefului.
    -Franco, eu plec la sfârşit de lună, plec în pensie. Îmi pare rău că nu mai rămîn aici, știi mă simțeam bine aici, după 50 de ani.
    -Nea’Sisife nu te năcăji, și mie îmi pare rău, dar dacă șefu’- tata a zis că tre’ să pleci, atunci așa o fi.
    -Îmi pare rău că nu ai făcut ceea ce am vorbit , îmi pare rău că, uite acuma că știu că-s asigurați, nu ai luat o valijoară cu bani.
    -Adică cum asigurați?
    -Ce dispare plătește asigurarea, dispar banii, nimeni nu pierde nimic. Că de ce plătește șefu’ în fiecare lună asigurarea?
    -Aha! deștept șefu!
    -Mai avem o ultimă șansă, acum la sfârșit de lună, ultimul sfârșit de lună, după aia, gata plec la pensie. Uite, am și valijoara cu mine, aia de-ți spuneam eu ,aia la fel ca cele pe care le duci tu la fiecare zi de salariu.
    -Fii fără grijă, că deja m-am gîndit. Sunt hotărât, acționez.
    -Ești sigur? Vezi că nu-i treabă ușoară, îți trebuie sânge rece.
    -Nea’ Sisife, nu-ți fă nicio problemă. Am zis că fac, atunci fac. Da’ ia zi-mi cât vrei matale, cam cît vrei?
    -Ei, că doar nu ți-oi cere jumătate, că ce, eu stau cu fundul pe scaun și tu riști, dă-mi și mie 20-30.000. Ce zici?
    -OK, bate palma!
    Franco se îndepărtă zâmbind satisfăcut. S-o creadă el, moşu că o să-i dea ceva. Cum mă văd cu valiza cu bani, cum “via”! În Argentina. A! mâine mă duc să-mi iau bilet.
    Sisif se uită prin geamul din birou cum se îndepărtă Franco cu valijoara pusă într-o pungă că să n-o recunoască nimeni. Era convins că Franco, odată ce pune mâna pe bani, n-o să-i dea nimic.
    După ce nu-l mai văzu, deschise uşiţa de la biroul său și zâmbi din colțul gurii la cea de a doua valijoară.
    Acum vreo 10 ani, când a dat comandă de valijoare, la indicațiile șefului a cumpărat două în plus. “Ia măi Sisif două în plus, că nu se știe niciodată, una se rupe, una se pierde,îi zise șeful, ce trebuie să mă gândesc eu la toate?”
    Vreme de zece ani, la fiecare salar, intra în sală cu valijoarele și schimba cîte una, cât încă erau goale. Şi le-a rotit așa , astfel încît au îmbătrinit împreună.
    Păreau toate folosite.
    Opt valijoare identice! Şase în așteptarea zilei de salar, una la Franco și una la el.
    Poate că obişnuit să planifice și să rezolve la perfecțiune totul. Sisif reuși și de această dată să nu se dezmintă.
    Totul decurse liniar, fără nicio problemă, fără un punct culminant, totul conform planificării. Franco, văzut de la gemulețul de la camera cu valijoarele, părea hotărât și cu sânge rece. După ce cei de la bancă au adus cele 6 valijoare, Franco, de pe cealaltă ușă intră și .. câte două, câte două, duse cele 6 valijoare în blindată. Chiar de la primele două îi făcu din mînă, știa că Sisif era în spatele uşii de sticlă ce dădea în birou la el. Îi făcu din mînă în semn de adio și scoase din buzunar o hârtie și o lipi de geam , astfel încât să se poată citi din înăuntru. Pe hîrtie era scris ceva. Se apropie și citi “o parte din bani e pentru mine iar restul e pentru voi, eu plec în Argentina, salută-l pe tata!” Franco”
    Zâmbi și-i făcu și el din mână. Franco ieși cu primele două valize. Sisif îl privea imobil de la fereastră. Două minute. două minute lungi, parcă prea lungi. Să se fi întîmplat ceva afară? Să fi dat greş Franco? Sper să nu fie cineva sau ceva care să împiedice toată operația. La naiba, îmi pare că au trecut mai mult de două minute. Curios, nu era emoționat, pulsul îi era normal, părea că a așteptat momentul ăsta pentru cincizeci de ani. Cincizeci de ani incluse sâmbetele și duminicile. Câte zile or face, cîte ore, cîte minute? Franco, sigur pe el, intră și fără să privească geamul de sticlă, înșfăcă și al doilea rând de valijoare. Ieşi pe ușa ce dădea la blindată. Exact în momentul în care se închidea ușa, el, Sisif intră și înlocui una din valizele pline cu bani cu a opta, cea care era închisă în birou la el. Înlocui valiza cu bani cu cea identică, dar plină cu hîrtii de ziar. Închise ușa în urma lui, ascunse valiza cu bani în birou la el și se întoarse la ușa de sticlă. Franco intră și luă ultimele două valize. Una cu bani și alta cu fâşii de ziare, lăsată de Sisif.
    Mâine era ultima zi de servici. Mîine se termina cariera sa de angajat. Ultima zi. Închise mapa cu lucrările de pe ziua respectivă. Puse totul la loc, închise cu cheia, ca de obicei ,dulapul cu lucrurile sale personale, unde erau și banii, și plecă. Pe mîine, îi zise zâmbind valizei.
    Dacă noaptea e făcută pentru dormit, el dormi rău.
    Dimineață se bărbieri, se îmbracă așa mai de lux, căci era ultima zi de serviciu.
    La birou totul era rămas ca ieri. Banii în dulap și hârtia lăsată de Franco lipită de geam. Rutina de toate zilele îi consumă timpul pînă pe la ora 12. După, ridică receptorul telefonului, formă interiorul directorului și-i ceru permisiunea să se ducă la supermaket să retragă sandwishurile pe care le-a comandat. Cu ce ocazie? îi zise șeful, e ziua ta? Nu, plec în pensie, nu vă aduceţi aminte? A, da! uitasem.
    Dar vezi să nu se mai întîmple, să nu mai pleci de la servici în învoire! Dacă a glumit sau nu șeful, asta Sisif nu a priceput, dar nici nu-l interesa prea tare.
    Când se întoarse cu gustările, era ora 2. Sandwishurile din prima sacoșă le puse pe masă în ordine, iar în sacoşa rămasă goală răsturnă banii. Se întoarse la mașină,lasă banii și luă cea dea doua sacoşă cu gustări și sucuri. Când termină totul de aranjat, anunță șeful că poate să vină și dacă permite și celorlalți angajați să-l onoreze cu prezența lor.
    Se întreba, văzând toată masa de colegi mâncând înfometați, dacă erau sinceri cu urările de viață lungă, de pensie infinită sau mai știu eu ce fraze tâmpite, sau erau numai înfometați. Își răspunse că sigur erau sincer înfometați și-i păru îndeajuns că să zîmbească la toți.
    Primul care văzu bilețelul începu să râdă. Zise: “ia ascultați” :
    “o parte din bani e pentru mine iar restul e pentru voi, eu plec în Argentina, salută-l pe tata! Franco”
    Toți râdeau, pînă și Sisif. Şeful râdea și el. Deștept Franco ăsta, ziseră toți în cor, că să-l măgulească pe șef. Adică cum? Ce vrea să zică? le-au trebuit cam vreo zece minute până să înțeleagă că era probabil ca Franco să fi dispărut cu o valiză cu bani.
    Poliția apăru cam în jumătate de oră de la descoperirea bileţelului. Nimeni nu se mișcă, nimeni nu pleacă din clădire, astea au fost primele ordine date de căpitan
    Au telefonat pentru început la filiale să deschidă valijoarele. Salariile se dădeau la sfirşitul programului și era ora 4, mai lipsea o oră pînă la plată.
    La ce-a de a treia și a șasea filială în valize doar ziare, de bani nici urmă.
    Tensiune maximă. Bineînțeles că Franco nu era de găsit , la telefon nu răspundea nimeni. Vecinii ziceau că a plecat de ieri seară cu două genți și o valijoara mai mică.
    Primul la interogatoriu a fost șeful. Subalternii în așteptarea lor, deja s-au împărțit în două tabere. Cei care continuau să-l pupe’n fund pe șef și cei care deja îl acuzau de complicitate cu Franco, fiul său. Haita de lupi deja se împărțea în două și-și alegea liderii.
    Nu a văzut nimic suspect? Hârtia e de ieri că stă lipită pe geam, cum de nu a văzut-o? Crede că șeful său ar fi putut coopera cu fiul,văzând lipsa de siguranță în transportul banilor? nu i-a mai povestit nimic Franco, ceva ciudat, vreo ceartă cu tatăl său, ceva suspect? Cam astea au fost întrebările. Oricum, sunt departe de adevăr, gândea Sisif, e greu să fii polițist, e greu să faci un puzzle fără piese și fără să știi care-i desenul final.
    După, au percheziționat și clădirea, dar fără tragere de inimă, ori pentru că-și imaginau că banii nu erau aici, sau pentru că era cam târziu.
    Era vreo 11 seara.
    Acasă ascunse banii, intră în bucătărie și-și turnă un pahar de vin. Cu siguranță ultimele două zile au fost cele mai excitante și mai frumoase din viață lui. Nu știu dacă a meritat să aștept cincizeci de ani, dar oricum sunt satisfăcut.
    Cine spunea că noaptea-i făcută pentru a dormi avea mare dreptate!
    L-a sculat ţârâitul telefonului.
    Domnul Sisi Francesco? Da, cine întreabă? E căpitanul de poliție de ieri seară. Ar putea să se prezinte de urgență la birou?
    Ce s-o fi întîmplat? Ce naiba s-o fi întîmplat? De ce-l cheamă? L-or fi găsit pe tontul ăla de Franco? Sigur i-a spus că eu l-am învățat ce să facă și cum să facă.
    La naiba! Era prea frumos și prea simplu să fie adevărat. După 50 de ani de muncă cinstită cum naiba s-a gândit el să facă așa ceva. …acum la 68 de ani, ce rușine, să-l bage în închisoare.
    Domnule Sisi Francesco, îi zise apăsat căpitanul, până la rezolvarea cazului, vă rugăm să vă continuaţi munca. Înțeleg că sunteți în pensie, că e prima zi de pensie, dar având în vedere că lucraţi într-un serviciu de interes național, vă rugăm să rămâneţi la servici pînă la rezolvarea cazului. Noul director este domnul M.N., vechiul director este în arest preventiv pentru neglijență în serviciu și nerespectarea normelor de lucru cu bani și valori.
    A crezut că-i cade cerul pe el.
    …Oricum, acasă ce făcea, ce ar fi putut să facă după 50 de ani de muncă ?Unde să se ducă?
    Deschise dosarul și reîncepu…

Iubim comentariile tale :)