Poezia autohtonă între canonic și refulare

Cultura, fiind strâns legată de mersul societății, unul grăbit sau leneș, la absolut toate palierele, volen nolens, se adaptează evoluției, care, din nefericire, nu este întotdeauna cu adevărat constructivă, nu de puține ori dovedindu-se tendința ei de surogat, unul care merge până în apropierea cruntei plastografieri, pe care unii îndrăznesc să-l numească doar epigonism sau legătura necesară între trecutul glorios și prezentul fatidic.

149_83

Cultura,trecând prin poci de avânt și delăsare, trezindu-se adeseori prinsă între elogierea trecutului glorios și necesitatea avansării măcar cu un pas, întotdeauna înainte, niciodată în lateral, a avut dese derapaje, puse la vremea respectivă pe seama nonconformismului și originalității artistice. Cam aceasta a fost și tendința poeziei, de la Dosoftei până în prezent, un drum cu lauri și spini, cu recunoașteri și huliri, cu dese schimbări de macaz din pricina anumitor eveniment socio-istorice.

Trecând prin furcile caudine ale unui riguros canonic, poezia a trăit în făgașul programatic al formei fixe, pricepându-se totuși să curgă în valuri de frumos, de magnetizant simț estetic, fără ca măcar odată să dea dovadă de aspră încarcerare.

Apoi, aproape pe negândite, deși existase anumite ”semnale de evadare” din corsetul formei fixe, care ajunsese să fie asociată cu șablonardismul mult prea uzat al unui cultural instinct de turmă, a urmat explozia.

Prevestită de îndelungata existență a versului alb, atât de minunat presărată peste pleoapele cititorilor de poeți precum Lucian Blaga și Nichita Stănescu, explozia a apărut furtunos, cu preponderență în mândra cultură post-decembristă, una care, pe alocuri, poate fi asemuită cu o implozie, pentru că, în unele cazuri a distrus, strivind sub marșul pompos al non-culturii, bazându-se pe răstălmăcitul drept la liberă exprimare, tot ceea ce alții au clădit cu trudă și migală.

Dacă la începutul răzmeriței versificării a existat bătălia dintre versul cu rimă și cel alb, în care ambele păstrau totuși melodicitatea acaparatoare care te ducea numaidecât cu gândul la Muzeele Parnasului, treptat a pătruns tendința versului liber, curgând în verbiatice poezioare care înnegresc tone de coli, împovărând sute și sute de cărți prăfuite de neatingeri.

Aceasta a fost lovitura spadasinului fără spadă, lovitura dată de toreadorul miop care nu a coborât niciodată în arenă.

Nu aș putea să afirm vreodată că unele poezii scrise în vers alb nu au valoare literară. Departe de mine acest gând. Însă sunt într-o cantitate atât de mică încât par a fi asemeni unui strop de apă presărat peste hămesitul pântec al unui deșert înfierbântat.

Se scrie tone întregi de nonpoezie în numele eliberării lăuntrice, care în realitate este doar un perfid amestec de dadaism reîncălzit pe ruginita vatră a unei vanități din care va rezulta un nihilism caustic. Poeți care își cumpără singuri cărțile, doar pentru a le dărui rudelor și prietenilor viermuiesc într-un pseudocenaclism care a creat un artificial sărut arcadian, otrăvind tot ceea ce au plămădit ceilalți printr-o sinceră și elaborată plăsmuire.

Citind anumite poezii scrise în vers liber, am avut impresia unei vome care s-a revărsat peste neputința albelor coli. Rezultatul? O cultură de latrină, plină de un habarnamism dus până dincolo de mototolitele pânze ale unei subnutrite încercări de afirmare.

Versul liber, scăpat de sub control, nu va fi niciodată liber cu adevărat, ci pur și simplu își va arunca întregul putregai pese Muzele Parnasului.

Dacă îți plac articolele noastre, încurajează-ne cu un share :)
Câștigă cartea săptămânii
Peste 8000 goodreaderi s-au alăturat Tribului GoodRead.ro și participă săptămânal la concursul Cartea Săptămânii, în care oferim ca premii multe 📖 foarte faine! Hai și tu! 👍

Descoperă cartea săptămânii

Iubim comentariile tale :)